Virusurile – arma secretă împotriva cancerului?

aprilie 24, 2012 · 0 Comments

Chimioterapie, radioterapie, intervenţii chirugicale – acesta este arsenalul terapeutic cu care medicii zilelor noastre luptă împotriva cancerului, devenit una dintre cele mai studiate maladii din istoria medicinei şi rămas, totuşi, un conglomerat de mistere, frustrante pentru oamenii de ştiinţă, ucigătoare – la propriu – pentru cei afectaţi. În căutarea unor arme care le-ar permite să lupte mai eficient cu acest ucigaş, savanţii s-au aplecat, în utlima vreme, asupra unei soluţii ce pare, la prima vedere, bizară: combaterea cancerului cu ajutorul unor agenţi biologici susceptibili, la rândul lor, de a produce boli.

Un fel de „cui pe cui se scoate”? S-ar putea spune şi aşa. Oricum, viroterapia oncolitică – acesta e numele metodei – este o abordare nouă şi promiţătoare în tratamentul cancerelor, abordare ce presupune folosirea virusurilor pentru a distruge celulele tumorale.

Ideea a pornit de la observarea unor cazuri reale, ale unor bolnavi care s-au vindecat de cancer în urma infectării accidentale cu anumite virusuri.

Un caz cunoscut, datând din 1971 şi documentat în prestigiosul periodic medical britanic Lancet, este cel al unui crescător de păsări din Ungaria, ce suferea de cancer colorectal. La un moment dat, în ferma sa a izbucnit o epidemie de pneumoencefalită aviară, cunoscută şi sub numele de boala Newcastle, o maladie a păsărilor, produsă de un virus şi care poate avea o mortalitate mare (la păsări), în cazul anumitor tulpini foarte virulente. Virusul cu pricina este transmisibil şi la om, dar, de obicei, produce doar simptome moderate, conjunctivită şi/sau nişte manifestări asemănătoare cu ale unui guturai zdravăn. În cazul fermierului maghiar, consecinţele infectării cu virusul maladiei Newcastle au fost cu totul neaşteptate: boala canceroasă a intrat în remisiune.
Un alt caz a implicat un băieţel african, în vârstă de opt ani, care, internat la o clinică din Uganda, a fost diagnosticat cu limfom Burkitt, un cancer al sistemului limfatic. La puţin timp după diagnostic, copilul s-a îmbolnăvit de pojar şi, spre imensa surpriză a medicilor, cancerul a dispărut în scurtă vreme.

Aşa a apărut bănuiala că unele virusuri ce infectează organismul uman pot interacţiona într-un mod specific cu celulele canceroase, ducând la distrugerea acestora. Pe această interacţiune se sprijină studiile în domeniul viroterapiei oncolitice, un câmp de cercetare nou, plin de provocări şi cu o miză extrem de importantă.

Lumea virusurilor e o lume plină de mistere. Relativ recent descoperite (la începutul secolului XX), dificil de studiat din cauza dimensiunilor foarte mici şi a faptului că sunt greu de cultivat în laborator, virusurile reprezintă o parte stranie, plină de neprevăzut şi necunoscut, a biosferei planetei (chiar dacă unii oameni de ştiinţă nici nu le consideră forme de viaţă). Ce poate ilustra mai bine caracterul „enigmatic” al lumii virusurilor decât faptul că unele dintre ele produc cancere, în vreme ce altele pot lecui cancerul? De aceea, virologia – studiul virusurilor – este unul dintre domeniile de cercetare cele mai ample, cele mai incitante, cele mai pline de făgăduieli pentru viitor.

În urmă cu un an, oamenii de ştiinţă de la Pennsylvania State University, SUA, anunţa că a descoperit un virus capabil să distrugă celulele tumorale mamare; nu se cunoştea însă mecanismul acestui fenomen.

Alţi cercetători, însă, au mers mai departe, reuşind să explice, cel puţin parţial, procesele care stau la baza distrugerii celulelor canceroase de către particulele virale.

Astfel, una dintre cele mai recente abordări în domeniul viroterapiei oncolitice este cea întreprinsă de un grup de cercetători conduşi de virologul Darren Shafren, profesor asociat în cadrul universităţii din Newcastle şi, totodată, cercetător în cadrul companiei Virolytics. Echipa de specialişti lucrează în prezent asupra unui virus banal, încercând să facă din el o armă împotriva cancerului.

Lucrările lor se concentrează asupra unui agent patogen denumit coxsackievirus (după numele unui orăşel american de unde au fost obţinute primele mostre din care a fost izolat virusul, în 1948-1949). Virusul produce infecţii la om, cu manifestări adesea nespecifice – febră, erupţii cutanate, inflamarea căilor respiratorii superioare. Unele dintre tulpinile sale pot produce şi meningită, hepatită ori inflamaţii ale inimii.
Nu prea pare ceva bun pentru om, şi totuşi… Cercetările au arătat că acest virus are remarcabila capacitate de a ataca în mod foarte specific tumorile, fiind atras de anumite molecule prezente în număr mare pe suprafaţa celulelor canceroase. Dacă o celulă sănătoasă are 5-6 asemenea molecule pe suprafaţa ei, o celulă canceroasă poate avea circa 10.000. Particulele virale se ataşează de aceste molecule, pătrund în celulă, îşi inserează materialul lor genetic în genomul celulei şi se multiplică, făcând în cele din urmă celula canceroasă să explodeze. Materialul celular expulzat acţionează ca un semnal de alarmă, mobilizînd resursele de apărare imunitară ale organismului, care atacă celulele tumorale.

Marele vis al echipei de cercetători ar fi ca particulele de coxsackievirus să poată detecta şi distruge micrometastazele, grupuri de câteva sute de celule canceroase desprinse din tumoarea primară şi care ajung, duse de fluxul sangvin, în alte părţi ale organismului, determinând apariţia altor tumori. Este mecanismul prin care cancerul se răspândeşte în organism. Micrometastazele sunt prea mici pentru a putea fi detectate cu aparatura existentă, asfel încât ele nu pot fi îndepărtate cu mijloace chirurgicale, însă virusul le-ar putea detecta şi elimina înainte ca acestea să se instaleze în alte organe şi să producă tumori la distanţă. Însă până acolo mai e mult de lucru.

sursa

Până în prezent, metoda a fost deja testată pe 16 pacienţi americani cu cancer în stadiul terminal, cărora li s-a administrat o mică doză de virus. Starea unora dintre ei s-a stabilizat, iar tratamentul nu a avut efecte secundare grave.

Profesorul Shafren consideră de maximă importanţă acestă ultimă constatare, deoarece, chiar dacă viroterapia oncolitică singură nu ar vindeca 100% cancerul, ea ar putea aduce totuşi mari schimbări în bine, îmbunătăţind considerabil calitatea vieţii pacienţilor. Una dintre cele mai mari dificultăţi în tratamentul actual al cancerelor este faptul că chimioterapia poate avea efecte secundare extrem de neplăcute: vomă, probleme cutanate, pierderea părului şi altele, din cauza toxicităţii medicamentelor, care dăunează grav şi celulelor sănătoase din corp. În schimb, viroterapia, care se bazează pe capacitatea virusului de a ţinti cu precizie celulele canceroase, ar putea reprezenta un tratament mult mai uşor de suportat; eventual, ar putea fi folosită în combinaţie cu alte metode – de pildă, cu o chimioterapie în doze mici – pentru a spori eficienţa tratamentului.

În prezent, metoda pusă la punct de echipa prof. Shafren a intrat în cea de-a doua fază de testare, fiind implicaţi 63 de pacienţi. Dacă rezultatele vor fi cele aşteptate, va urma – conform reglementărilor în domeniu – o a treia fază, în care tratamentul va fi testat pe un număr mai mare de persoane, înainte de a fi supus aprobării pentru comercializare.

Ce tip de cancere ar putea fi tratate prin această metodă? Coxsackievirusul folosit în teste pare să fie interesat în mod special de melanomul malign, cea mai periculoasă formă de cancer al pielii şi care cunoaşte în prezent o mare răspândire, de când cu moda pielii bronzate. Expunererea excesivă la soare şi bronzarea la solar au dus la o creştere masivă a numărului de cazuri de melanom.
Echipa experimentează însă şi efectele tratamentului cu coxsackievirus asupra cancerelor de sân, de prostată, de pancreas şi pulmonar.

Şi alte echipe de cercetători se află angrenate în aceeaşi cursă. Astfel, un grup canadian numit Oncolytics Biotech experimentează cu reovirus – un virus cu patogenitate scăzută, care produce la om infecţii moderate ale căilor respiratorii sau ale tractului gastrointestinal – pentru a trata cancerele apărute în regiunea gâtului şi a capului. Metoda se află în cea de-a treia fază a testării.

O altă abordare, mai controversată, presupune utilizarea unor virusuri modificate genetic. Compania americană Jennerex foloseşte un virus modificat numit JX-594 (din grupa virusurilor care produc variola şi varicela) în tratamentul experimental al pacienţilor cu cancer hepatic. O altă companie americană a recurs la o versiune modificată genetic al virusului herpetic (care produce herpesul), pentru a trata melanomul şi cancerele din zona capului şi a gâtului.

Se confruntă aici două şcoli de gîndire: una care dă prioritate virusurilor modificate genetic (care pot fi „confecţionate la comandă”, dar a căror utilizare ridică probleme de ordin etic, din cauza consecinţelor neprevăzute ale introducerii acestor entităţi în natură) şi o alta care preferă să utilizeze virusurile naturale, selectând, din gama extrem de bogată de tulpini virale existente în natură, pe acelea care ar corespunde cel mai bine scopului urmărit.

Faptul că există deja metode aflate în faza a treia a testării pe oameni arată că viroterapia oncolitică este foarte aproape de a deveni o realitate a medicinei curente, îmbogăţind arsenalul terapeutic al medicilor oncologi. În orice caz, cheia reuşitei, crede profesorul Shafren, este „personalizarea”: să administrezi fiecărui pacient virusul potrivit.

By Farmacist Gabriela Stefancu